Telega a devenit cunoscutǎ în trecut și pentru închisorile sale. La început, oamenii erau trimiși la muncǎ silnicǎ la exploatarea sǎrii („la ocnǎ”). Acest tip de pedeapsǎ a fost aplicat pânǎ în secolul XIX. Ocna Telega avea pe lângǎ ea și o închisoare cu douǎ despǎrțituri: una pentru cei cu condamnǎri limitate, alta pentru cei condamnați la moarte sau la muncǎ silnicǎ pe viațǎ. De aici, termenul de pușcǎriaș se confundǎ cu cel de ocnaș. La Telega a fost întemnițat și haiducul Iancu Jianu. Acesta evadeazǎ în 1816. O referințǎ cinematograficǎ a acestei întâmplǎri poate fi gǎsitǎ în filmul Haiducii al lui Dinu Cocea.
Între 1894 și 1896 în zona satului Doftana, pe un platou situat deasupra râului Doftana, a fost construitǎ închisoarea cu același nume. Închisoarea Doftana a funcționat pânǎ în 1940, când a fost grav avariatǎ de cutremurul din acel an. Închisoarea este cunoscutǎ mai ales pentru perioada interbelicǎ, ani în care la închisoarea Doftana au fost întemnițați o serie de deținuți politici, unii capi ai mișcǎrii comuniste, printre ei Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu. Aceasta a fǎcut ca ulterior în perioada comunistǎ închisoarea Doftana sǎ fie transformatǎ în muzeu istoric și loc de pelerinaj ideologic. Printre altele, uneori, copii din zona de sud a României erau aduși la închisoarea Doftana pentru ceremonia de intrare în organizația de pionieri.
Problema condiţiilor inumane în care sunt încarcerate persoanele private de libertate din România nu este deloc una de dată recentă. Încă de acum 150 de ani, europenii cu rang ajunşi pe meleagurile Ţării Româneşti au cerut stăpânirii să oprească supliciul la care erau supuşi ocnaşii condamnaţi la pedepse fără soroc.
Ocna de sare de la Telega (judeţul Prahova) era considerată în secolul al XIX-lea drept cea mai grea temniţă unde erau aruncaţi la propriu răufăcătorii consideraţi incorigibili, acuzaţii de crime, ”hiclenie”, brigandaj (tâlhărie la drumul mare) sau răzmeriţă. Cei care ajungeau aici nu mai aveau şanse de scăpare şi erau condamnaţi indirect la moarte sigură. Şansa lor era să stârnească într-un fel mila pentru a obţine graţierea din partea domnitorului sau măcar reducerea pedepsei. Astfel de iertăciuni se obţineau în special în timpul marilor sărbători religioase, de Paşti sau de Crăciun. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Ţara Românească se abolise pedeapsa capitală şi se renunţase la pedepse cu tortura sau schingiuirea. Se urmărea şi atunci, că şi acum, modelul occidental care avea în vedere reeducarea deţinutului şi nu neapărat supunerea la tratamente inumane. Totuşi, ocnele de sare româneşti erau departe de a oferi condamaţilor condiţii decente de trai.
